Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În prima parte a secolului al XVIII-lea, la doar câteva luni după ce înșfăcase, cu ajutorul fraților Orlov, puterea supremă în Rusia, descotorosindu-se și de Petru al III-lea, soțul ei și totodată monarhul de drept, Ecaterina era preocupată de imaginea ei și a imperiului propagată de ambasadorii și spionii prezenți la Sankt Petersburg în Occident. Cum veștile și impresiile de la curțile regale din Vest nu-i erau tocmai favorabile - oamenii de cultură și gânditorii cu renume, inclusiv Voltaire, erau sceptici cu privire la viitorul împărătesei -, fosta prințesă germană, bine înfiptă acum pe tronul celei mai întinse țări de pe pământ, n-a așteptat cu mâinile în sân lucrările solilor ei trimiși la Paris, la Londra sau aiurea.
Un înțelept de o sută de ani, un copil de zece ani
Ecaterina s-a apucat să compună scrisoare după scrisoare, curtându-i insistent pe cei mai mari filosofi ai vremii. A început cu François-Marie Arouet și cum bătrânul aristocrat de la Ferney a ezitat să-i răspundă imediat, energica nemțoaică născută la Stettin s-a reorientat către Denis Diderot. Născut într-un orășel de lângă Dijon în 1713, Diderot era pe atât de prietenos pe cât era Voltaire de cinic, pe atât de necioplit pe cât era Voltaire de sofisticat și de rafinat. Își păstrase de-a lungul întregii vieți inocența copilărească și însuflețirea adolescentină - aprecia biograful Robert K. Massie în volumul „Ecaterina cea Mare. Portretul unei femei” (Editura ALL, 2018). Caracterizarea împărătesei a rămas de pomină: „Diderot părea un înțelept de o sută de ani în unele privințe, iar în altele un copil de nici zece ani”.
Dumnezeul biblic, respins
Dorind de mic să devină preot, Denis a urmat timp de șapte ani școala iezuită, apoi cursurile Universității din Paris. A lucrat ulterior ca traducător din limba engleză în franceză. Era o personalitate complexă, un homo universalis, pasionat de matematică, biologie, chimie, fizică, latină, greacă, istorie, literatură, artă, politică, filosofie etc. În tinerețe, îl respinsese pe Dumnezeul biblic, considerându-l un monstru crud. Biserica Catolică o compara cu un izvor al neștiinței, Natura, care în opinia lui Diderot nu distingea între Bine și Rău, era văzută de gânditor drept unica realitate permanentă. Pentru toate aceste „credințe” a plătit scump, autoritățile franceze aruncându-l în pușcărie.
Interdicția-publicitate
După eliberarea din temniță, Denis Diderot a devenit fondatorul și redactorul-șef al Enciclopediei, „Biblia minților luminate”. Secondat de Jean le Rond D’Alembert, în iunie 1751 Diderot publica primul volum al monumentalei lucrări, urmat de alte zece volume masive. Enciclopedia, după cum se știe, promova o filosofie umanistă și punea accent pe importanța științei, dar cum Diderot lua în continuare în derâdere „miturile Bisericii Catolice”, i se retrase autorizația de a mai publica. Paie pe foc! Interdicția a inflamat spiritele și masele. Volumele Enciclopediei, toate 11, au început să fie căutate cu disperare și citite-n draci, comentate, împrumutate, răspândite astfel în patru zări.
Propunere de la împărăteasă
Filosofi, cărturari, preoți, capete încoronate sau simpli profesori asigurau operei de căpătâi a lui Diderot o nemuritoare aură și o binemeritată publicitate. Emoțiile și interesul stârnite în Occident, s-au propagat ca o lumină în toate direcțiile, inclusiv spre Est. Acesta a fost contextul în care, conștientă de influența celor doi erudiți francezi, Ecaterina, care urmărea atent frământările culturale din Vest, se hotărăște - era august 1762, așadar la doar două luni după ce urcase pe tron -, să-i scrie lui Diderot. Prilejul era, de altfel, ideal: Diderot și D’Alembert erau blocați de interdicția de publicare, aveau mâinile legate, Enciclopedia bătea pasul pe loc. Ecaterina a mutat imediat: i-a scris lui Diderot și, mărinimoasă, i-a dat asigurări că-i va publica pe banii ei celelalte volume, la Riga, în cel mai vestic oraș al Imperiului Rus.
Trei copii morți și o copilă angelică
La aflarea ofertei venite din sălbatica Rusie, Franța, orgolioasă, s-a îmbunat și le-a permis celor doi cercetători să-și publice restul lucrării pe vechiul teritoriu galic. Ecaterina cea Mare a ratat acest prilej, dar nu și pe următorul. „În familia Diderot se născuseră trei copii și toți trei muriseră. Doamna Diderot, pe atunci în vârstă de 43 de ani, a adus apoi pe lume un al patrulea copil, o fiică numită Marie Angélique, pe care tatăl ei o adora. Fata a crescut, iar Diderot, disperat să-i asigure o zestre pe măsură, a decis să-și vândă biblioteca. Alți bani nu mai avea, îi investise pe toți în Enciclopedie”, mai menționa biograful Robert K. Massie în extraordinarul său volum dedicat împărătesei Rusiei.
Cărți de vânzare
Filosoful cerea cincisprezece mii de lire sterline pentru cărțile sale. Vestea a ajuns, prin intermediul prințului Dmitri Golițîn, prieten cu Diderot și ambasador al Rusiei în Franța și Olanda, la urechile Ecaterinei, care n-a stat nicio clipă pe gânduri. I-a oferit lui Diderot șaisprezece mii de lire sterline, cu o condiție însă: volumele să rămână în posesia lui până la sfârșitul vieții! „Ar fi o cruzime să desparți un erudit de cărțile sale”, și-a justificat Ecaterina regala propunere. Astfel, Diderot a devenit - fără ca el sau cărțile sale să părăsească Parisul - bibliotecarul împărătesei Rusiei. Mai mult, pentru serviciile sale, francezul era recompensat cu o mie de lire sterline anual. Anul următor, când funcționarii ruși au uitat să-i achite salariul, Ecaterina i-a trimis, rușinată, suma de cincizeci de mii de lire! „Ca plată anticipată pentru următorii cincizeci de ani”, a decretat generoasa împărăteasă.
Altare dinspre Voltaire
Aceste gesturi extravagante au aprins imaginația lumii literare occidentale. Diderot însuși s-a aruncat la picioarele binefăcătoarei sale: „Măreață prințesă, îngenunchez, întind brațele spre domnia voastră, încerc să vă vorbesc, dar sufletu-mi își pierde curajul și mintea mi se încețoșează... Ah, Ecaterina, fiți sigură că puterea voastră este la fel de mare la Paris, ca și la Sankt Petersburg”. Voltaire este, la rândul lui, uluit: „Eu, Diderot și D’Alembert vă vom ridica altare. Cine și-ar fi închipuit acum cincizeci de ani că într-o zi sciții (rușii) vor recompensa la Paris cu asemenea noblețe virtutea, știința și filosofia, pe care noi le tratăm într-un mod atât de rușinos?”. Aprecierile au copleșit-o pe Ecaterina, care, în treacăt fie spus, își atinsese pe deplin scopul. Și-a permis așadar să-i răspundă, ipocrit, lui Voltaire: „Nu mi-am imaginat nicio clipă că achiziționarea bibliotecii lui Diderot îmi va aduce atâtea complimente”.
Plecăciune (pe bani mulți) în fața țarinei
„În 1773, Diderot, care ura călătoriile și nu ieșise niciodată dintre hotarele Franței, își lua inima în dinți și decidea să întreprindă un voiaj în Rusia, pentru a-și exprima personal recunoștința față de Ecaterina. Avea șaizeci de ani, suferea de dureri de stomac, iar mâncarea rusească îl îngrozea. Asta nu l-a împiedicat să rămână în capitala „sciților” câteva luni bune, timp în care a pus la punct un program de reforme culturale menite să dezmorțească mințile boierilor de pe Neva. Revenit în Franța anul următor, Diderot avea să se stingă din viață în vara anului 1784, la Paris.
Născut într-un orășel de lângă Dijon în 1713, Diderot era pe atât de prietenos pe cât era Voltaire de cinic, pe atât de necioplit pe cât era Voltaire de sofisticat și de rafinat.
„Eu, Diderot și D’Alembert vă vom ridica altare. Cine și-ar fi închipuit acum cincizeci de ani că într-o zi sciții (rușii) vor recompensa la Paris cu asemenea noblețe virtutea, știința și filosofia, pe care noi le tratăm într-un mod atât de rușinos?”, Voltaire, într-o scrisoare adresată Ecaterinei a II-a a Rusiei
„Nu mi-am imaginat nicio clipă că achiziționarea bibliotecii lui Diderot îmi va aduce atâtea complimente.”, Ecaterina a II-a, împărăteasa Rusiei
„Diderot părea un înțelept de o sută de ani în unele privințe, iar în altele un copil de nici zece ani.”, Ecaterina a II-a, împărăteasa Rusiei
„Marie Angélique a crescut, iar Diderot, disperat să-i asigure fiicei sale o zestre pe măsură, a decis să-și vândă biblioteca. Alți bani nu mai avea, îi investise pe toți în Enciclopedie.”, Robert K. Massie, istoric
